Ceva aveau cu toții în comun:
înainte să părăsească hotelul scriau câte ceva într-un manuscris gros, aflat la
intrare. Nu era condica de sugestii, era pur și simplu locul în care fiecare
scria ce simțise și ce făcuse și cum se întâmplase să ajungă acolo și, evident,
cu ce gânduri pleca din hotel. Bizar era faptul că nimeni nu citea din
personalul angajat și probabil nici din turiști, scriau pur și simplu de capul
lor. Apoi plecau zâmbind. Și aproape invariabil se întorceau, mai devreme sau
mai târziu, în aceeași companie sau alta sau chiar singuri. Și scriau din nou,
înainte să plece din hotel. Nu exista o noimă și poate asta le și plăcea și îi
făcea să scrie. Apoi hotelul își pierdu proprietarii într-un accident stupid și
cam în același moment fu ocupat de armată care își făcu o ditamai garnizoana în
camerele acestuia. În timpul războiului însă clădirea fu bombardată serios și
câțiva ani mai târziu căzu singură formând un morman mare de beton, cărămidă și
fiare ruginite. Atunci apăru și un moștenitor care reuși să recupereze doar
manuscrisul cel gros, îmbrăcat în piele. Prăfuit și deteriorat de ruinele clădirii.
El era pilot de avion și își formase un obicei din a-și căra manuscrisul după
el și, în cursele lungi și plicticoase, se apuca să citească din el membrilor
echipei și pasagerilor care nu adormiseră încă. După un timp pasagerii
începuseră să revină pe același traseu ca să îl asculte pe pilot cum citește
din manuscris și, invariabil, înainte de a coborî din avion îl chemau să îl
vadă și să îi strângă mâna. Și să îi zâmbească. Ironic, pilotul își găsi
sfârșitul într-un zbor de antrenament, pierdu controlul aparatului de zbor și
se prăbuși în flăcări. Echipajele de salvare nu recuperară decât manuscrisul,
restul se făcu scrum. Îl înmânară colegilor, pentru că el nu avea familie.
Colegii, dupa ceremoniile funerare, se strânseră cu toții să răsfoiască
manuscrisul și rămaseră nedumeriți pentru că acesta avea toate paginile albe, nefiind
nimic scris în el.
17 aprilie 2012
