PUNE-I TU UN TITLU

Ceva aveau cu toții în comun: înainte să părăsească hotelul scriau câte ceva într-un manuscris gros, aflat la intrare. Nu era condica de sugestii, era pur și simplu locul în care fiecare scria ce simțise și ce făcuse și cum se întâmplase să ajungă acolo și, evident, cu ce gânduri pleca din hotel. Bizar era faptul că nimeni nu citea din personalul angajat și probabil nici din turiști, scriau pur și simplu de capul lor. Apoi plecau zâmbind. Și aproape invariabil se întorceau, mai devreme sau mai târziu, în aceeași companie sau alta sau chiar singuri. Și scriau din nou, înainte să plece din hotel. Nu exista o noimă și poate asta le și plăcea și îi făcea să scrie. Apoi hotelul își pierdu proprietarii într-un accident stupid și cam în același moment fu ocupat de armată care își făcu o ditamai garnizoana în camerele acestuia. În timpul războiului însă clădirea fu bombardată serios și câțiva ani mai târziu căzu singură formând un morman mare de beton, cărămidă și fiare ruginite. Atunci apăru și un moștenitor care reuși să recupereze doar manuscrisul cel gros, îmbrăcat în piele. Prăfuit și deteriorat de ruinele clădirii. El era pilot de avion și își formase un obicei din a-și căra manuscrisul după el și, în cursele lungi și plicticoase, se apuca să citească din el membrilor echipei și pasagerilor care nu adormiseră încă. După un timp pasagerii începuseră să revină pe același traseu ca să îl asculte pe pilot cum citește din manuscris și, invariabil, înainte de a coborî din avion îl chemau să îl vadă și să îi strângă mâna. Și să îi zâmbească. Ironic, pilotul își găsi sfârșitul într-un zbor de antrenament, pierdu controlul aparatului de zbor și se prăbuși în flăcări. Echipajele de salvare nu recuperară decât manuscrisul, restul se făcu scrum. Îl înmânară colegilor, pentru că el nu avea familie. Colegii, dupa ceremoniile funerare, se strânseră cu toții să răsfoiască manuscrisul și rămaseră nedumeriți pentru că acesta avea toate paginile albe, nefiind nimic scris în el.

17 aprilie 2012